Din fericire, sau din păcate,
Trecut prin multe greutăţi,
Sunt un „nebun” în toate,
Eu nu rezolv cu jumătăţi.
Trecut prin multe şi ştiind,
Că pentru toate trebu timp,
Conştient, nu doar visând,
Eu mă grăbesc şi te înghimp.
Eu simt un sentiment curat,
Şi pentru asta nu ai scuză,
Mă faci, şi calm, şi tulburat,
Mi-ai devenit o muză!
16.05.2024
Cerul toarnă cu găleată,
În același timp curat și lin,
Curățindu-ne de orice pată,
Și oferindu-ne un alt destin.
Acoperindu-ți cu săruturi fața,
Te îmbrățișez tare și fin,
Încă nu cred, ce îmi oferă viața,
Dar cred deja în alt destin.
Cunună două suflete aparte,
Trecute prin dureri și chin,
Cupe, ba pline, ba deșarte,
Într-un comun cu un destin.
Fermele poziții,
Încet, încet se-nmoaie,
Toți avem ambiții,
Dar nimeni n-are coaie .
Fiecare e cu Adevărul său,
Găsit în agonie sau în comă,
Dar Înțelesul nu e greu,
La orice bază stă o axiomă.
... ... ...
Cu absurd în rang divin,
Încercuiți între Lumină și opus,
Rămânem goi trăind în plin,
Cu coada-n dinți precum Uroborus.
Социалисты, хорош цырдеть,
Пора умнеть уж понемножку,
Пора понять, и помнить впредь,
Не все додоны мы на бошку!
E năduf în casă,
E năduf afară,
Timpul greu apasă,
De la zi în seară.
Ne grăbim și ne mișcăm
De la cald la rece,
Nu reușim să observăm,
Că timpul zboară, timpul trece.
Când ai zilele depline,
Sau mai greu, sau mai ușor,
Și atunci când nu e bine,
Cel puțin e binișor.
Cineva încurcă timpul,
Cineva încurcă locul,
Important să nu se stingă,
Limbii Noastre Sfânte focul!
În toamna blândă frunza cade,
Cum cade și tristețea-n noi,
Cuvinte reci despart și-n suflet roade,
Dar viu rămâne Dorul între doi.
Tot ce va fi,
Cândva a fost,
Ce nu va fi,
Nu are rost.
De aș putea fixa pe loc ai vieții roată,
Unde sunt eu și tu, și toamna colorată.
Aici clădim Iubirii hram,
E tot ce vreau, și tot ce am.
În toiul toamnei colorate,
Calmându-mi suflet zbuciumat,
Cu ce-am cules lăsat în spate,
Spre viitorul așteptat.
S-a luminat puțin în țară,
Iar la unii și în cap,
Mult contează cei de afară,
Nu schelete din dulap.
Ba laudă, ba critică,
Profeți cu șapte fețe,
Experții în politică,
Nu și în politețe.
Împarți pe buni și pe cei răi,
În perimetrul tău formal,
Printre prieteni și călăi,
Nu a rămas nimeni normal.
Dacă dorim să fie bine,
Și mai credem în minuni,
Să încercăm, în an ce vine,
Să încercăm, să fim mai buni!
Nu-mi doresc să par un "rău",
Dar mă zbuciumă mereu,
Când pe stil nou și pe rit vechi,
Se torn gogoașe pe urechi.
Nu ridica un om în slavă,
Cu multă fală și cinism.
Separă boabele de pleavă,
Și creștinism de critinism.
E mai scump de zăcăminte,
Darul de a cugeta,
Dacă omul n-are minte,
Cu de-a sila nu-i poți da.
Ținând ambiție pe fon,
Pretinde că e Napoleon.
Dar în esența de a fi,
E parodie la Gurbangulî.
O pasăre părea să fie,
Mai ceva de o Mesie.
Fluturând încolo, încoace,
Ca un holub ce-aduce pace,
Și atunci când e în vizor,
Părea o acvilă pe tricolor.
Doar că dincolo de scene,
E un curcan umflat în pene.
Cum să decizi hotărâtor,
Cui să oferi discordii mărul,
Nu e pe înțelesul tuturor,
Dreptatea, nu e Adevărul.
În orice care Adevăr,
Răzlețe într-o unitate,
Precum sunt stelele pe cer,
Mai multe feluri de dreptate.
Din care parte le-ai privi,
Bolta senină-n deasă ceață,
Diferă nopțile de zi,
Diferă spatele de față.
Vezi cum speranțe și impas
Separă grânile de pleavă,
Și parcă crezi, că ai sustras,
O panaceie din otravă.
Le i-ai pe toate, rând pe rând,
Și cele vechi, și ce-i mai nou,
Ești disperat, dar mai sperând,
Le mai separi și alegi din nou.
În cea rămas cutreierând,
Pe atâtea drumuri rătăcit,
Rămâi pustiu cu un singur gând,
De căutări ai obosit.
În văgăuni de nepătruns,
Adâncuri strălucitor întunecate,
De văzul lumii s-au ascuns,
Doar Timpul le descoperă pe toate.
Din fericire, sau din păcate,
Trecut prin multe greutăţi,
Sunt un „nebun” în toate,
Eu nu rezolv cu jumătăţi.
Trecut prin multe şi ştiind,
Că pentru toate trebu timp,
Conştient, nu doar visând,
Eu mă grăbesc şi te înghimp.
Eu simt un sentiment curat,
Şi pentru asta nu ai scuză,
Mă faci, şi calm, şi tulburat,
Mi-ai devenit o muză!
Frumos şi cald în primavară,
În Univers regenerat,
Dar nu mai ştiu ... a câta oară ...
Cu toamna-n suflet sunt şi disperat.
Unde să cer? În ce instanţe?
Ce am dorit, la ce mai sper.
Se risepesc castele din speranţe,
Gânduri nespuse către cer.
Dispar speranţele bizare,
De parcă sucul vieţii e sustras,
Alunecând prin nepăsare,
Caut ieşire din impas.
Dureri nebune îmi adună,
Dorința de a fi mai bun,
Aud cum în urmă îmi răsună,
Splendoarea unuia nebun.
Dar nebunia nu-i o boală,
Și pentru ea, nu este leac,
Decât să duc o viață goală,
Prefer să fac, ce pot să fac.
Chiar dacă ignoranța e răsplată,
Pe-un lucru simplu sau profund,
Rămâne conștiința mea curată,
În fața Altcuiva răspund.
Oricât de jos nu am căzut odată,
Un ideal, eu am păstrat mereu,
Eu n-am fost serv o dată,
Și niciodată nu voi fi lingău.
Să fiu ca toți, să tac din gură,
Și ce mi-e dat să folosesc,
Prefer s-adun în jurul meu doar ură,
Decât prin nepăsare să plutesc.
Aleg să spun ce conștiința-mi spune,
Decât zâzanie să împlitesc,
Prin risc ce soarta-n cale-mi pune,
Cu capul sus cinstit și dârz pășesc.
Eu știu că pot și pierde-n luptă,
Cu ignoranța zi de zi,
Să fiu lăsat cu soarta ruptă,
Dar lupta-i sensul de-a trăi.
Puteți să spuneți ce n-ați spune,
E calea mea, chiar dacă pare drumul greu,
Puteți turna blesteme pe al meu nume,
Am ideal și-l voi păstra mereu!
Lipsiți de putere,
Prezentul ne doare,
Goniți de avere,
Pornim fiecare.
În negură deasă,
Tăcere și fum,
Pescarul cu plasă
Așteaptă la drum.
Analgezic de-o clipă,
Ne e oferit,
Vuiet de aripă,
Păcătui ofilit.
Acest pescărit,
Pare rutină,
Dar spre răsărit,
Plasa
e plină.
Puțin timp, de multă vreme,
Zbuciumat printre extreme,
Oriunde ar fi fără de schimb,
Nu am copite, și nici nimb,
Nu sunt un sfânt, și nici nebun,
Dar ce gândesc, aceia spun.
Sunt de folos, dar incomod,
Așa cum sunt, altfel nu pot.
Sunt și un bocet, și un cânt,
Precum am fost, așa și sânt,
Dulceață acră cu venin,
Așa cum sunt, așa rămân.
Tăcerii zgomotul răsună,
Lipsit de toate merg spre Lună,
Mă cheamă glasul nimănui,
Ce pot să las? Că nu știu cui.
Nu i-au nimic, nimic nu las,
Am fost corect, se cere fals.
Având de toate, rămâne goală,
E un remediu și boală,
Un singur trup cu multe fețe,
E fericire cu tristețe,
E răsăritul și apus,
E adevărul
cel nespus.
Cu "toleranța" propriu-zisă,
Se ajunge la absurd,
Legendă, bârfa divinisă,
Auzită de un "surd".
Copil bătrân, stăpânul vieţii,
Timpul greu de măsurat,
Adevărul purității,
Neștiut, apoi uitat.
Facem totul de pin dos,
Asta e deja un rit,
Promovăm fără folos,
Ce "tăcuții" ne permit.
Viața-i arsă de tăciună,
Unde bunul pare mit,
Unde predomină minciună,
Iar Adevărul
este răstignit.
Adevărată integrare,
O dorește fiecare,
În realitate vrem să fie,
Ce arată pe hârtie,
Căci visăm din an în an,
Viitorul
European.
Vorbim frumos de dragul presei,
De drepturi și de libertate,
Pe când avem în capul mesei,
Minciuni,
ambiție și lașitate!
După o bătălie cruntă,
Am fost invitați la nuntă,
Păi, m-am dus, dar mi se pare,
Că am fost la înmormântare,
Toate la un loc se-adună,
Ștefan Vodă,
noapte bună.
Viața, ba e dramă, ba poveste,
E schimbătoare în fiecare zi,
Eu o primesc așa cum este,
Și voi primi, cum va mai fi.
Pe principii tolerate,
În stat liber, dar regal,
Se împarte pe dreptate,
Nu se împarte la egal.
Nu încorda năprasnic țeasta,
Au spus-o clar și alți deștepți,
E cel mai greu în viața asta,
S-ajungi din urmă și să aștepți.
Ajungând la apogeu,
Camarazi alege-ți bine,
După bine, vine greu,
Cine va fi lângă tine?
Dau din tot ce am interior,
În a ne schimba spre bine,
Poate, doar timpul îl omor,
Sau mă omoară el pe mine.
Adevărul e cam slut,
Cu metode de a învinge,
Nu ai timp pentru pierdut,
Unde câștigă cel ce linge.
Precum hoardele de huni,
Urlă mințile sărace,
Este o vorbă din străbuni,
Prostul e deștept când tace.
Din vizuini de nepătruns,
Șoarecii aleargă-n grabă,
La absurdus s-a ajuns,
Ei mereu au fost în treabă.
Invidiosul și nebunul,
îl murdăresc pe cel curat,
În loc ca să-l imite,
Cu suflet
împăcat.
Dacă astă dimineață,
Zoi în cap nu ți-au vărsat,
Nimeni nu-ți provoacă greață,
Cred că nu ești candidat.
Jucând deschis cu soarta,
Al liniştii îmi caut poarta.
În groapa apelor adâncă,
Castelul liniştei pe stâncă.
Fără început, fără sfârşit,
Fără canale, fără zid,
Fără ferestre, fără uşi,
Din gânduri patimii nespuşi.
Din plăcerilor durere,
Din slăbiciunilor putere.
Adânc se înălţă sus,
Acolo sunt, acolo nu-s.
Născuţi din vremurile bătrâne,
Prin Apuseni şi prin Cărpaţi,
Curaţi ca apele fântâne,
Nemuritori, ostaşi neînfricaţi.
Uriaşi, mereu gătiţi de luptă,
Întregi la suflet şi la trup,
Veghează viaţă neîntreruptă,
Oastea Dragonului cu cap de lup.
Coboară noaptea pe pământ,
Ies strigoii din mormânt,
Iz de hoit cu gust de sânge,
Arde focul, luna plânge,
Trăsnet, fulgere, pucioasă,
Vârcolacii ies din casă,
Mesă demonii dansează,
Luna plină, eclipsează,
În iad răsună greu fanfară,
Cei şapte prinţi iesă afară.
Toţi pe cai frumoşi calare,
Cei crescuţi cu desfrânare.
Cu invidie şi lăcomie,
Lene, furie, trufie.
Beelzebub şi Asmodeus,
Aduc dureri, puroi, ileus,
Mamona şi cu Belphegor,
Lipsa banilor şi dorul lor,
Ciuda patemei capcana,
Schimă colţile Satana.
E şi rege şi cioban,
Ispititor, Leviatan.
Cu pecetele de fier,
În fruntea lor e Lucifer.
Război, foamete, teroare,
Au pornit la vânătoare,
Vânători de conştiinţe,
Nu de trupuri, de fiinţe.
Revin în casa mea pustie,
Nu mai contează ce o să fie,
Am ajuns până la apus,
În trupul viu, moral distrus.
Știu că
despărțirea doare,
Târziu ea va durea mai tare.
Nu mai are nici un rost,
Să întoarcem ce a fost.
Mai bine să pornim acum,
Fiecare în propriul său drum.
Am trait ca într-o poveste,
Acum avem cea ce este.
Nu poartă nimeni nici o vină,
Crezând în dragoste divină,
Nu am putut să o păstrăm,
Nici s-o renaștem nu putem.
Nu mai avem nimic de spus,
Am ajuns până la apus.
Pierzând o dragoste divină.
Noi toți suntem de vină.
Mă voi renaște într-o zi,
Și voi iubi neapărat,
Dar știu prea bine cum va fi,
Exact cum s-a mai întâmplat.
Ar trebui să am
experiență,
Trăind din toate ce
au fost,
Să nu duc simplă
existență,
Ci să găsesc în viață
rost.
Dar totul iarăși se
repetă,
De parcă de trecut
mi-e dor,
Se râde viața mea
cochetă,
Ba cad în jos, ba
iarăși zbor.
Văd tot ca într-o
reluare,
Prieteni falși,
dușmani vicleni,
Cum am visat vise
amare
Străine pentru
pământeni.
Cum m-am născut și am
adus durere,
Cum am jucat teatru
fără rol,
Cum am căzut fără
putere,
Cum am rămas cu
suflet gol.
Ca într-un ciclu
totul se repetă,
Trăiri, durere și
amor.
Viața pare, că mi-e
completă.
Ce îmi rămâne? Doar
să mor.
Mă voi întoarce într-o
zi,
Și voi iubi neapărat,
Dar știu prea bine
cum va fi,
Exact cum s-a mai întâmplat.
Se repetă în contin,
Blestematul meu destin,
La ce bun trezit am fost,
Pentru altă viață fără rost?
La ce bun iar am sperat,
Ca să fiu din nou uitat?
Înțelegeam că o să fie greu,
Că iarăși o să-mi fie rău.
Dar din nou am încercat.
Cu ce rămân? Doar cu păcat.
Străduința e în zadar,
Iar în suflet mi-e amar,
Pentru ce a fost tot asta?
Punem capăt. Gata. Basta.
Curge ceața neîncetat,
Nici ploaia nu ne iartă,
De ce mă simt neîmpăcat,
Cu trăiri și soartă?
Adună vântul amintiri,
Ce îmi provoacă greață,
Când incorect alegi țintiri,
Aduni greșeli în viață.
E luminos în miez de noapte,
Și întuneric în amiază zi,
Al Terrii urlet îl auzim în șoapte,
Predomină culoarea gri.
Orașul meu, îmi este greu,
De parcă sufletul s-a spart,
Eu, te-am iubit mereu,
Dar trebuie să mă despart.
Doar în povești,
Și în vise roz-albastre,
Când le privești,
Suntem stăpânii soartei noastre.
Orașul meu, ori unde nu voi fi,
Suntem legați cu anii,
Mă voi întoarce într-o zi,
Atunci vor înflori castanii.
Ninge, se topește, ger,
Îngheață,
Des, parcă curge din cer,
Ceață.
Foarte atent,
Calc noroiul din drum,
Inconștient,
Viitorul în fum.
Copacii goi, noroi,
E umezeală,
Ninsori și ploi,
Ca boală,
Ce este, ce a fost,
... e viață,
Ce am strâns, de ce am rost,
Speranțe, pofte, greață.
Ce va fi?
Nu știm,
Dar zi de zi
... trăim.
Melancolie:
1. Stare de tristețe, de deprimare, amestecată cu visare și cu dorința de izolare.
2 Boală psihică care se manifestă printr-o continuă depresie, prin tristețe morbidă, prin apatie, delir, halucinații, anxietate și tentația de sinucidere.
O cale clară nu se vede,
În ceață, viitorul indecis,
Pierzând puterea de a crede,
Ba sunt în iad, ba-n paradis.
Nopți întregi privind la astre,
Să curăț gândurile de zoi,
Credeam că soarta vieții noastre,
Depinde, doar de noi.
Mă agitam și alergam,
În urma fericirii, de a o prinde,
Târziu de tot înțegeam,
De noi nimica nu depinde.
Darul meu, povară grea,
Vom vedea ce o să fie,
Nu disperați de starea mea,
Voi trece de melancolie.
De câte ori am fost la sol,
De-atâtea ori m-am ridicat,
Chiar de rămân cu suflet gol,
Iar tot ce am, al meu păcat.
Trecutul dulce, astăzi doare,
Viitorul-n ceață pare infinit,
Sunt gata de o nouă încercare
Voi fi odată împlinit.
Sunt gata de o viață viitoare,
Voi trece peste tot ce-i rău,
Se va vindeca tot ce încă doare,
Voi trece peste tot, dar va fi greu.
În lupta celui bun și celui rău,
În lupta albului cu negru,
Va fi constant egal mereu,
Căci împreună e ceva integru.
Cu ce mă lupt eu, cavalerul Lunii
În lumea haosului și a minciunii?
Și cât rezist, se știe oare,
În lumea unde, adevărul doare.
De unde i-au, acolo dau,
Nu sunt învins, dar mă predau,
Ce am știut? Doar una știu,
Nu sunt nici mort, nu sunt nici viu.
Cu ce mă lupt eu, cavalerul Lunii
În lumea haosului și a miinciunii?
Nu mai trăiesc, ci doar exist,
Se știe oare cât eu mai rezist?
Ce mă ținea în viata asta,
Azi pare totul blestemat,
Tot am pierdut, copiii și nevasta,
Ce mi-a rămas? Al meu păcat.
Al meu păcat, ce pare vouă o virtute,
Ce mă urmărește toată viața mea,
Ce-mi leagă strâns durerile trecute,
Eu nu-i doresc lui nimenea.
El e al meu, el e a mea povară,
Ce-l port cu mine, unde nu aș fi,
El pare vouă o comoară,
Dar mă ucide zi de zi.
Cui a fost dat, din cela se va cere,
În cartea vieții totul este scris,
Depinde doar dorințe și putere,
Ori cad în iad, ori zbor spre paradis.
N-am observat cum trece viața,
prezentul e deja... trecut
Se rupe ultima mea ața,
iar ce a fost, e tot ce am putut.
Cui a fost dat, din cela se va cere,
Eu am făcut, ce am putut,
nici să trăiesc, și nici să mor, nu am putere,
Prezentul e deja trecut.
